Scrisoarea soţiei lui Pilat din Pont, Claudia Procula,

adresată prietenei ei, Fulvia Romelia

Claudia Procula, Ţie Fulvia Romelia, Salutare!

O, tu a mea credincioasă tovarăşă, mă întrebi şi mă rogi a-ţi descrie

evenimentele care s-au petrecut după ziua despărţirii noastre. Ştirile unora

din ele au ajuns şi până la tine, însă taina în care sunt învăluite trezeşte

în tine neliniştea şi dorinţa de a şti starea mea. Dând atenţie apelului tău

mă voi strădui să refac inelele lanţului de amintiri împrăştiate ale vieţii

mele şi, dacă vei întîlni astfel de împrejurări, care ar uimi mintea ta,

atunci adu-ţi aminte că Puterile Creatoare sunt nepătrunse şi înconjurate de

întuneric pentru priceperea noastră neputincioasă şi muritoare, şi că este cu

neputinţă pentru fiinţele muritoare de a schimba soarta vieţii lor.

Eu nu o să-ţi amintesc primele zile ale vieţuirii mele, care au

zburat aşa repede în pace, în Narbona, sub paza şi grija părinţilor mei şi

sub ocrotirea divină a prezenţei lor...

Tu ştii că odată cu sosirea celei de-a şaisprezecea primăveri a

fecioriei mele, m-am unit prin legătură conjugală cu romanul Ponţiu, nepot al

unei renumite familii, care ocupa pe atunci, în Italia, un post de

guvernator... Imediat după ieşirea noastră din templu a trebuit să merg cu

Ponţiu în provincia care i-a fost încredinţată. Am plecat fără bucurie, dar

nici cu o deplină îndoială, după soţul meu care, după anii săi, putea fi

socotit ca tatăl meu. Eu v-am regretat mult... fiindcă locuinţa liniştită a

părinţilor mei, fericitul cer al Narbonei, frumoasele monumente, gingaşele

dumbrăvi ale patriei mele au rămas ceva sublim în sufletul meu. Eu vă salut,

copleşită de dor, cu ochii plini de lacrimi!...

Primii ani ai vieţii mele conjugale au trecut liniştiţi. Cerul mi-a

dăruit un fiu. El mi-a fost mai drag decât lumina zilei, am împărţit cu el

ceasurile mele de îndeletniciri, de tristeţe, de bucurie.

Fiul meu era de numai cinci ani când Ponţiu, după mila Împăratului, a

fost numit Procurator peste Iudeea. Atunci noi am plecat cu oamenii noştri

reangajaţi ca servitori, pe un drum foarte greu de descris... Cu timpul, m-am

îndrăgostit de acea provincie bogată şi fructiferă pe care soţul meu trebuia

să o cârmuiască în numele Romei, stăpâna popoarelor. În Ierusalim de multe

ori am fost înconjurată de aplauze şi cinste, dar totuşi am trăit în deplină

singurătate şi izolată, din cauza mândriei şi dispreţului cu care evreii ne

întâmpinau pe noi, "străinii" şi "păgânii" - după cum ei ne numeau pe noi. Ei

susţineau că noi spurcăm cu prezenţa noastră pământul sfânt, pe care

Dumnezeul lor l-a făgăduit strămoşilor lor. Eu mi-am petrecut deseori

timpul plimbându-mă cu copilaşul meu prin pădurile mele liniştite, unde

mistreţul se hrănea cu ramurile măslinilor, unde palmieri cu frunzele lor

delicate, mai frumoase ca cele din Delosa, se ridicau deasupra portocalilor

sălbatici care înfloreau, ori printre narvii fructiferi. Acolo, sub acea

umbră răcoroasă, am cusut învelitori pentru altarele zeilor, sau citeam

versurile lui Virgiliu care sunt foarte plăcute auzului şi tot atât de

răcoritoare inimii. Soţul meu, numai puţine momente îşi putea rezerva pentru

mine. El era întunecat şi trist, pentru că oricât de tare era mâna lui, ea

era totuşi prea slabă pentru a ţine în frâu acest popor care a fost mult timp

independent şi pornit din fire către răscoală. Deşi am observat că sunt

despărţiţi în mii de secte furtunoase, totuşi ei se unesc într-un singur

punct: ura turbată contra romanilor.

Numai o singură familie din înalta clasă din Ierusalim îmi arătă o

prietenie relativă. Aceasta era familia şefului sinagogii, iar eu am găsit o

mare plăcere în vizitarea soţiei lui, Salomeea, un exemplu de bunătate şi

blândeţe, şi îndeosebi în faptul că am făcut cunoştinţă cu fiica ei, ce avea

vârsta de doisprezece ani, Semida cea iubită şi preafrumoasă, ca zarea

Saronului care înfrumuseţează părul ei...

Câteodată ele îmi vorbeau despre Dumnezeul părinţilor lor şi îmi

citeau pasaje din sfintele lor cărţi. Şi ce să-ţi spun, Fulvia, îmi amintesc

despre cunoscutele cântări de laudă compuse de Solomon pentru Dumnezeul lui

Iacob - acel singur Dumnezeu, veşnic şi nepătruns de obiceiurile şi

proverbele cărora noi le dăm ascultare la altarele noastre numindu-le

dumnezeieşti, Atotputernicul şi Milostivul, care uneşte în Sine bunătatea,

curăţia şi mărirea. Amintindu-mi de glasul Semidei care răsuna ca sunetul de

harfă când cânta sfântul imn Binefăcătorului şi Marelui Împărat al lui

Israel, la rândul meu încercam să-l cânt la instrumentul meu, aşa de des

folosit pe atunci. În singurătatea mea, lângă leagănul băiatului meu, mă

aruncam în genunchi, Îl chemam de multe ori, chiar împotriva voinţei mele,

rugam pe acel Dumnezeu, pentru smerenia şi liniştea inimii mele, îi supuneam

soarta şi judecata mea mâinii lui tari de fier, ca o roabă unui domnitor, şi

să vezi minune! eu totdeauna mă ridicam ajutată şi mângâiată.

După un timp oarecare, Semida se îmbolnăvi. Într-o dimineaţă, când m-

am deşteptat, mi s-a spus că ea a murit în braţele mamei sale şi fără prea

mare suferinţă.

Cuprinsă de întristare, auzind această ştire, eu l-am luat pe

copilaşul meu pentru a merge la ele, ca să o plâng împreună cu plângătoarele

şi cu maica ei, Salomeea. Sosind în strada unde era casa lor, servitorii mei

doar cu mare greutate au putut face drum prin mulţime, pentru mine şi

însoţitoarele mele, pentru că plângâtoarele şi cântăreţele, împreună cu o

imensă mulţime de oameni, se îngrămădiseră în jurul casei... Deodată, am

văzut că mulţimea se retrage, făcând loc de trecere unui grup de oameni ce

veneau şi la care mulţimea privea cu mare interes şi respect. În primul om,

eu am recunoscut pe tatăl Semidei; dar în loc a-l vedea întristat, după cum

mă aşteptam să-l văd, pe strălucitoarea lui faţă am văzut semnele unei ferme

convingeri şi nădejdi, ce nu putea fi înţeleasă de mine. Cu el mai mergeau

trei inşi, îmbrăcaţi cu haine aspre şi cam sărăcăcioase, ce dădeau impresia

că sunt nişte oameni simpli şi neştiutori. Dar după ei mergea unul îmbrăcat,

un bărbat în anii de plină frăgezie a tinereţii Lui.

Eu mi-am ridicat ochii ca să-L privesc, dar a trebuit imediat să-mi

retrag privirea de la El spre pământ, ca dinaintea Soarelui strălucitor. Mi

se părea că fruntea Lui era luminată, iar în jurul capului se forma o

strălucire care părea ca o coroană, iar părul Lui se lăsa pe umeri, potrivit

cu obiceiul locuitorilor din Nazaret.

Îmi este imposibil a-ţi explica ce am simţit eu când L-am privit!

Aceasta a fost cea mai puternică emoţie pe care am simţit-o vreodată, pentru

că în fiecare trăsătură se descoperea o nepătrunsă frumuseţe, dar totodată El

insufla şi o teamă tainică prin privirea ochilor Săi, ce păreau că ne prefac

în ţărână. Eu plecai după El fără să ştiu unde merge.

Uşa se deschise şi eu am putut vedea pe Semida, care zăcea în pat

înconjurată de sfeşnice şi miresme! Era încă frumoasă, în acea linişte

cerească ce se cobora peste ea, dar fruntea îi era palidă, precum culoarea

crinilor ce erau îngrămădiţi la picioarele ei. Degetul morţii lăsase urme în

jurul ochilor ei, peste buzele ei uscate. Salomeea stătea lângă ea, amuţită

şi aproape lipsită de orice simţire. Mi s-a părut că ea nici nu mă vedea.

Iar tatăl Semidei s-a aruncat la picioarele Aceluia, necunoscut de

mine, care se apropie de aşternutul celei moarte, şi după ce i-a arătat-o, a

strigat: "Domnul meu, fiica mea este în mâinile morţii: dar dacă voieşti, ea

va învia!"

Am tremurat când am auzit aceste cuvinte. Inima mea a încetat să mai

bată din cauza măreţiei Aceluia pe care eu nu-L cunoşteam. El a prins mâinile

Semidei, aţintindu-şi puternica-i privire la ea şi i-a zis: "Fetiţo, scoală-

te!"

Semida s-a ridicat de pe patul ei, ca şi cum ar fi fost ajutată de o

mână nevăzută. Ochii i se deschiseră, elanul cel fin al vieţii înflori iarăşi

pe buzele ei, apoi şi-a întins mâinile şi a strigat: "Mamă!". La acest

strigăt se trezi Salomeea. Mama şi fiica ei, tremurând, s-au îmbrăţişat una

pe alta. Iar Iair a îngenunchiat în faţa Aceluia căruia îi zicea Domn,

sărutându-i ciucurii de la poala veşmântului, zicând: "Ce trebuie să fac

pentru a avea viaţă veşnică?". "Să iubeşti pe Dumnezeu şi pe oameni", a spus

El şi S-a făcut nevăzut, ca o fantomă în umbra luminii. Eu eram în genunchi,

fără să-mi dau seama. După ce m-am sculat, ca într-o deşteptare din somn, am

plecat acasă lăsând fericita familie în culmea bucuriei - o bucurie pe care

nici o pană nu o poate descrie.

În timpul când luam masa de seară, i-am istorisit lui Ponţiu tot ce-

am văzut şi auzit. El plecă capul şi zise: "Tu ai văzut pe Iisus

Nazarineanul, care e obiectul de ură şi de dispreţ al fariseilor şi al

saducheilor, al partidului lui Irod şi al leviţilor îngâmfaţi din Templu.

Această ură creşte zi de zi, tot mai mult şi unicul lor gând este ca să-i ia

viaţa, dar cuvintele Nazarineanului sunt ale unui înţelept şi minunile Lui,

sunt ale adevăratului Dumnezeu".

"Dar pentru ce-L urăsc ei aşa de mult?" zisei eu. "Pentru că El

mustră obiceiurile şi făţărnicia lor. Eu L-am auzit odată zicând fariseilor:

"Morminte văruite! Pui de năpârci otrăvitoare! Voi puneţi fraţilor voştri

sarcini grele pe umeri, pe care nu voiţi să le atingeţi nici cu degetul mic

al vostru! Voi plătiţi zeciuiala din chimen, dar foarte puţin vă interesaţi

de împlinirea legii, de credinţă, dreptate şi milă!" Înţelesul acestor

cuvinte este adânc şi adevărat...El a supărat pe aceşti oameni îngâmfaţi şi

mândri şi atmosfera e foarte nefavorabilă pentru viitorul Nazarineanului".

"Dar tu o să-L aperi, nu-i aşa?" am strigat eu, plină de indignare.

"Puterea mea este foarte slabă în faţa acestui popor răsculător şi

stricat; de altfel, aş suferi şi eu foarte mult, sufleteşte, dacă ar trebui

să vărs sângele acestui înţelept". După aceste cuvinte, Ponţiu se sculă şi

intră în altă cameră, adânc îngândurat. Eu am rămas într-o durere şi

întristare de nedescris...

Ziua Paştelor se apropia. La această mare sărbătoare, atât de

importantă pentru evrei, se îngrămădea în Ierusalim o mare mulţime de oameni,

din toate părţile Iudeii, pentru a aduce, în Templu, jertfa divină legată de

solemnitatea sărbătorilor care aveau loc. Joi, înainte de această sărbătoare,

Ponţiu mi-a spus întristat că viitorul Nazarineanului e foarte neliniştitor.

Asupra capului Lui s-a făcut deja o conjuraţie şi se poate ca încă în aceasta

seară El să fie predat în mâinile Arhiereilor. Eu mă cutremurai la auzirea

acestor cuvinte şi îl întrebai: "Tu o să-L aperi, nu-i aşa?". "Voi putea face

eu aceasta?" răspunse Ponţiu, cu o privire întunecată. "Soarta pe care Platon

o prezicea pentru unii neprihăniţi, mi se pare că o să-L lovească pe Iisus.

El va fi persecutat, dispreţuit şi predat spre a fi osândit la moarte crudă".

Veni timpul pentru culcare şi pe dată ce aşezai capul pe pernă, nişte

puteri tainice parcă au pus stăpânire pe mintea mea. Eu L-am văzut pe Iisus,

aşa după cum Salomeea îl descria pe Dumnezeul ei. Faţa Lui strălucea ca un

soare de atâta mărire. El zbura undeva deasupra aripilor Heruvimilor şi din

fiinţa Sa izvorau flăcările ce împlineau voinţa Lui. Mi se părea că El era

oricând gata de a judeca popoarele adunate în faţa Sa, doar prin întinderea

dreptei Sale puternice. El a despărţit pe drepţi de nedrepţi. Cei dintâi se

urcau către El plini de mărirea tinereţii veşnice şi mărirea Dumnezeiască;

dar cei din urmă au fost aruncaţi în lacul focului, un foc pe lângă care

Ereba şi Plegetona sunt nimic. Atunci judecătorul divin, arătând mulţimii

rănile ce-I împestriţau corpul Său, a zis cu un glas de tunet puternic:

"Daţi-Mi înapoi sângele pe care Eu l-am vărsat pentru voi!". Atunci aceşti

nenorociţi rugau munţii şi peşterile pământului ca să-i înghită, acoperindu-

i. În zadar s-au simţit ei fără suferinţe, în zadar s-au simţit nemuritori şi

nesupuşi disperării cât timp au fost pe pământ! Ei pieriră! O! Ce fel de vis,

sau mai bine i s-ar zice prevestire!

Îndată ce zorile începură să se ivească şi să lumineze auriu

turnurile templului, eu m-am sculat cu inima apăsată de groază de cele

văzute, m-am aşezat la fereastră pentru a lua aer proaspăt. Mi se părea însă

că din centrul oraşului se aude, din ce în ce mai tare, un şuier zgomotos;

strigătele, ţipetele, blestemele, care erau mai înspăimântătoare decăt

valurile înfuriate ale oceanului, ajungeau la urechile mele. Eu am continuat

să ascult; inima mea bătea înspăimântată, iar fruntea mi se umplu de sudoare

rece.

Nu peste mult timp am auzit acel zgomot apropiindu-se, tot mai mult,

până ce treptele care conduceau la Palatul Justiţiei s-au cutremurat sub

greutatea gloatei ce venise într-un număr foarte mare.

Adânc îngrijorată de cele ce vor urma, pe neaşteptate, mi-am luat pe

fiul meu în braţe, acoperindu-l cu o învelitoare subţire şi am alergat la

soţul meu... Ajungând la uşa din interior, care conduce la sala de judecată

şi auzind acel zgomot mare de glasuri, n-am mai îndrăznit să intru înăuntru,

ci am rămas să privesc prin perdeaua de purpură.

Ce privelişte, Fulvio! Ponţiu stătea pe tronul său, făcut din oase de

elefant, în toată mărirea cu care Roma înconjură pe reprezentanţii săi; şi,

deşi în aparenţă fără teamă, cum voia el să apară, arătând prin expresia

feţei lui că nu se teme, totuşi, eu mărturisesc că am putut pricepe grozăvia

chinului său.

În faţa lui, cu mâinile legate, cu hainele rupte de maltratările

suferite, cu fruntea plină de sânge stătea Iisus Nazarineanul, liniştit şi

neclintit. În trăsăturile feţei Lui nu se putea vedea nici mândrie, nici

frică. El era liniştit ca un nevinovat, supus ca un miel; blândeţea Lui m-a

umplut de frică şi groază, pentru că în urechile mele încă mai răsunau

cuvintele din vis: "Daţi-mi sângele ce am vărsat pentru voi!"

În jurul Lui, plină de furie şi turbată, stătea mulţimea, care Îl

adusese la judecată; la această gloată se mai adăuga şi

o mare mulţime de gardieni şi servitori, de leviţi şi de farisei, cu

privirile încruntate şi mânioase. Aceştia din urmă se puteau deosebi după

tăbliţele de pergament, însemnate cu diferite texte din Lege pe care le aveau

legate pe frunţi. Toate aceste feţe fierbeau de egoism şi erau pline de ură;

pot spune că mi se părea că pe faţa lor strălucesc flăcările infernului şi că

spiritele lui Nemera amestecă glasurile lor cu strigăte sălbatice, întocmai

ca acelea ale fiarelor turbate. În cele din urmă, după ce se făcu un semn din

partea lui Ponţiu, se lăsă tăcere.

- "Ce vreţi voi de la mine?" - întrebă el.

- "Noi vrem moartea acestui om, Iisus Nazarineanul" - răspunse unul

din preoţi, în numele întregului popor. "Irod Îl trimite la tine, pentru ca

tu să-i pronunţi osânda".

- "Cu ce Îl învinuiţi voi? În ce constă gravitatea vinei Lui?"

După aceste întrebări a început din nou să se audă ecoul ţipetelor

lor.

- "El a prezis distrugerea Templului; El se intitulează Rege al

Iudeilor, Hristos, Fiul lui Dumnezeu; El a supărat pe preoţii seminţiei lui

Aaron", strigau leviţii.

- "Să fie răstignit!" ţipa mulţimea înfuriată. Acest strigăt îşi

păstrează şi acum ecoul în urechile mele, iar chipul jertfei Sale neprihănite

se perindă adeseori prin faţa ochilor mei.

Atunci Pilat, întorcându-se către Iisus, i se adresă cu cuvintele lor

prefăcute:

- "Aşadar, Tu eşti Împăratul Iudeilor?"

- "Tu zici aceasta", răspunse Iisus.

- "Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu?" Îl întrebă iarăşi Pilat.

Dar Iisus nu i-a răspuns nici un cuvânt. Ýipetele se reânnoiră atunci şi mai

accentuat ca înainte şi acum, întocmai ca urletele unui tigru flămând, ei

începură să strige:

- "Daţi-ni-L nouă, ca să moară pe cruce!"

Ponţiu îi făcu din nou să tacă, zicându-le:

- "Eu nu găsesc nici o vină acestui om şi am să-L eliberez".

- "Dă-ni-L nouă! Răstigneşte-L!" se repetă strigătul mulţimii. Eu n-

am putut asculta mai departe; am chemat un rob al meu şi l-am trimis la soţul

meu, să-l cheme pentru a vorbi puţin cu el.

Ponţiu părăsi sala judecăţii fără întârziere şi veni la mine. Eu m-am

aruncat la picioarele lui zicând:

- "Pentru tot ce ţi-e mai drag şi mai scump, pentru copilul acesta,

arvuna aceasta sfântă a unirii noastre, să nu te faci părtaş la vărsarea

sângelui Acestui Neprihănit, care este asemenea lui Dumnezeu celui nemuritor!

Eu L-am văzut într-un vis în astă noapte, înconjurat de mărire dumnezeiască.

El judeca omenirea, care tremura în faţa Lui şi printre nefericiţii aceia,

care au fost aruncaţi în flăcările gheenei, eu am recunoscut faţa acestora,

care cer moartea Lui... Păzeşte-te a nu ridica preaputernica ta mână

împotriva Lui! O! Crede-mă, că numai o singură picătură a acestui sânge, va

cauza în veşnicie osândirea ta!"

- "Tot ce se petrece acum mă înfricoşează şi pe mine, îmi răspunse

Ponţiu, dar ce pot face eu? Scutul gărzii romane e alcătuit dintr-un număr

foarte redus de soldaţi şi ca atare, o asemenea apărare este neânsemnată,

faţă de acest popor înţesat de demoni. Nenorocirea ne ameninţă şi asemenea

judecată e întocmai ca a eumendiţilor, de unde aşteaptă nu dreptate, ci

răzbunare. Linişteşte-te, Claudio! Mergi cu copilul în grădină; ochii tăi nu

sunt creaţi pentru a privi această scenă dureroasă".

După aceste cuvinte, el a ieşit şi m-a lăsat singură, iar eu m-am

prăbuşit într-o adâncă descurajare şi jale. Iisus era încă ţinta tuturor

batjocurilor şi al maltratărilor din partea mulţimii şi a soldaţilor brutali;

patimile lor se aprindeau şi mai mult, din cauza răbdării Lui nemărginite.

Ponţiu se întoarse îngrozit la tronul său. Când gloatele văzură

aceasta, ţipetele: "La moarte, la moarte", răsunau mai asurzitor decît

înainte.

După o veche tradiţie, guvernatorul elibera totdeauna de Paşte câte

unul din condamnaţii la moarte, ca un semn al binefacerii romane, acesta

fiind şi graţiat. În această faptă dumnezeiască, el se adresa întotdeauna

poporului. Văzând în acest obicei un mijloc de a-L elibera pe Iisus, Ponţiu

întrebă poporul cu glas tare:

- "Pe cine să vă eliberez de sărbători, pe Baraba sau pe Iisus, numit

Hristos?"

- "Eliberează pe Baraba", strigă mulţimea. Baraba era un tâlhar şi

criminal cunoscut bine prin împrejurimi din cauza cruzimilor săvâşite de el.

Ponţiu întrebă din nou: "Dar ce să fac acestui Iisus Nazarineanul?"

- "Să fie răstignit!" strigară ei.

- "Dar ce rău v-a făcut El?"

Cu şi mai multă furie ei strigară:

- "Să fie răstignit!"

Ponţiu plecă capul descurajat. Îndrăzneala gloatei creştea mereu şi

lui i se părea că este ameninţată autoritatea sa şi autoritatea romană pe

care el o apăra aşa de mult. În Ierusalim el nu avea altă apărare decât

escorta lui, fiindcă numai puţini dintre militarii localnici depuseseră

jurământul semnului nostru de vultur. Tulburarea creştea cu fiecare minut ce

trecea. Niciodată n-am putut vedea o furtună atât de zgomotoasă ce agita

mulţimea, niciodată încăierările în forum nu au avut atâta influenţă

chinuitoare asupra auzului meu. Nicăieri eu nu mai puteam găsi linişte.

Liniştea deplină se găsea numai pe fruntea victimei. Maltratările,

batjocurile, dispreţul general şi chiar moartea chinuitoare, nimic dintre

acestea nu puteau întuneca acea privire cerească şi luminată. Acei ochi care

dăduseră viaţă fiicei lui Iair priveau la chinuitorii Săi cu un reflex

nedescris de pace şi iubire. El suferea, fără îndoială, dar suferea cu

bucurie şi spiritul Lui, mi se părea mie, se înălţa către tronul cel nevăzut,

ca o flacără curată ce se oferea pentru arderea de tot a păcatelor lumii.

Judecătoria era plină de mulţime care dădea aspectul unui râu

înfuriat, ale cărui ape se îngrămădeau începând de la muntele Sion, unde era

ridicat templul şi până în faţa Pretoriului şi în fiecare minut se adăugau

glasuri noi acestui cor al infernului. Bărbatul meu, obosit şi ameninţat, a

fost silit să cedeze în cele din urmă.

O! Fatal ceas al pierzării!!!...

Ponţiu se ridică. Pe faţa lui se citea îndoiala şi groaza morţii. Îşi

spălă mâinile în mod simbolic, în ligheanul plin cu apă, zicând:

- "Eu să ştiţi că mă consider nevinovat de sângele acestui drept ce

urmează a fi vărsat".

- "Să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri!" zbiera

nefericitul şi nebunul de popor, care se îngrămădea în jurul lui Iisus.

Călăii, ca turbaţi, Îl răpuseră. Eu am urmărit cu ochii mei Jertfa, care era

condusă la înjunghiere...

Deodată, ochii mi se întunecară ca din cauza unor bătăi accelerate de

inimă: mi se părea că viaţa mea a atins marginile ei. Eu am fost luată de

mâinile femeilor mele servitoare şi condusă la o fereastră care dădea în

curtea tribunalului. Eu m-am aplecat şi am văzut urmele de sânge vărsat.

"Aici au bătut cu biciul pe Nazarinean!" îmi spunea una din roabele mele.

"Acolo L-au încoronat cu spini" spunea o altă roabă. "Soldaţii L-au

batjocorit, zicându-I Regele Iudeilor, lovindu-L peste faţă". "Acuma El îşi

dă sufletul!" răspunse a treia roabă.

Fiecare cuvânt din acestea străpungea inima mea întocmai ca un cuţit.

Amănuntele acestei grozave fărădelegi înmulţeau întristările mele şi

suferinţele ce le simţeam atunci în pieptul meu. Am simţit, îţi spun, că s-au

întâmplat evenimente cu totul supranaturale în acea nenorocită zi. Mi se

părea că cerul se asemăna cu jalea inimii mele. Nori mari, negri şi

înfricoşători, de diferite forme, pluteau asupra pământului şi din atingerea

norilor se descărcau fulgere, care aduceau ecoul tunetelor...

Astfel, oraşul plin de zgomot se linişti ca pus pe gânduri, în

tăcere, ca şi când moartea ar fi întins peste el aripile ei negre. O groază

de nedescris îmi răpi privirea spre un punct. Când mi-am strâns la piept

copilaşul meu, eu aşteptam ceva, fără ca să ştiu ce; pe la ceasul al nouălea

al zilei, întunericul se îngroşă şi avu loc un puternic cutremur de pământ,

care zgudui totul. Putea să creadă omul că a venit pustiirea lumii şi că

stihiile se prefăcuseră în haosul primitiv. Eu mă lăsai pe pământ, iar în

acel timp una din femeile mele, născută evreică, intră în camera mea; palidă,

disperată şi cu ochii speriaţi, striga:

- "A venit ziua de apoi! Dumnezeu anunţă aceasta prin minuni.

Catapeteasma care desparte Sfânta de Sfânta Sfintelor

s-a despicat în două de sus până jos. Vai este pentru sfântul locaş! Se spune

că multe morminte s-au deschis şi mulţi au văzut pe cei drepţi înviaţi, care

fuseseră dispăruţi demult din Ierusalim: profeţi şi preoţi din timpul lui

Zaharia, care a fost ucis în templu, şi până la Ieremia, care a prezis

căderea Sionului. Morţii ne prevestesc mânia lui Dumnezeu. Pedeapsa Celui

Atotputernic se răspândeşte ca o flacără". Când auzeam aceste cuvinte, mi se

părea că îmi pierd raţiunea! M-am ridicat şi abia îmi târâiam picioarele; am

ieşit la scări, unde l-am întâlnit pe sutaşul care luase parte la maltratarea

lui Iisus. El era un viteaz încărunţit şi prea oţelit în luptele cu germanii

şi alte popoare. Niciodată nu a bătut în piept o inimă aşa de îndrăzneaţă ca

a acestuia. Dar în această clipă el era indispus şi istovit de chinuri,

căindu-se. Eu am vrut să-l întreb mai amănunţit despre cele întâmplate, însă

el trecu pe lângă mine repetând în urmă: "Acela pe care noi L-am omorât a

fost cu adevărat Fiul lui Dumnezeu!"

Eu intrai în marea sală. Acolo stătea Ponţiu care îşi acoperea faţa

cu mâinile. Când şi-a ridicat capul, la intrarea mea, mi-a zis disperat: "Ah!

Pentru ce nu te-am ascultat, Claudio! Inima mea întunecată nu va mai gusta

niciodată liniştea. Pentru ce nu am putut apăra pe acest înţelept cu viaţa

mea?!".

Eu nu mai avui îndrăzneala de a-i mai răspunde. Nu puteam găsi nici

cuvinte spre a-l întări sau înviora şi de a-l abate de la acea nefericire,

care ne pecetluia în veci pierzania. Tăcerea noastră de mormânt era

întreruptă numai prin ecourile tunetelor, care răsunau prin toate coridoarele

palatului.

Fără a ţine seama de furtună, un om bătrân s-a prezentat în faţa

locuinţei noastre. El a fost condus în faţa noastră şi, cu lacrimi în ochi,

se aruncă la picioarele bărbatului meu, zicând: "Mă numesc Iosif din

Arimateea şi am venit să te rog a-mi permite ca să iau de pe cruce corpul lui

Iisus şi să-L înmormântez în mormântul meu". "Du-te şi ia-L!" răspunse

Ponţiu, fără a ridica ochii să-l privească. Bătrânul ieşi; am văzut că se uni

cu un grup de femei, îmbrăcate în haine lungi, cu care se acopereau, şi-l

aşteptau la poartă.

Astfel s-a terminat acea zi fatală! Iisus a fost înmormântat într-un

mormânt, într-o peşteră săpată în piatră, iar la uşa peşterii s-au pus

santinele de pază.

Dar acum află, Fulvio!

A treia zi, plin de strălucire, mărire şi triumfător, El se arătă

deasupra acestui oraş. El a înviat. Împlinind prezicerile ce s-au făcut cu

privire la El şi triumfând prin biruinţa asupra morţii, El S-a arătat

ucenicilor şi prietenilor Săi şi mai pe urmă El a apărut la o mare mulţime de

oameni din popor. În felul acesta mărturiseau despre El ucenicii Lui -

confirmându-şi mărturia cu sângele lor şi ducând vestea despre Domnul lor

Iisus, atât în faţa tronurilor, cât şi în faţa mai marilor şi judecătorilor.

Dar, ca o dovadă şi mai autentică cu privire la acestea, învăţătura Lui a

fost încredinţată câtorva pescari. Această învăţătură se răspândeşte în

întreg imperiul. Aceşti neştiutori au devenit pe dată oameni cu renume şi

vestiţi, cu cuvintele lor dulci, spuse în toate limbile şi pline de putere.

Noua credinţă creşte ca o sămânţă de muştar, căci ea este o adevărată

rădăcină roditoare, căreia urmează să i se supună orice rădăcină.

De la această dată, soţului meu a început să-i meargă din ce în ce

mai rău. Învinuit fiind pentru procedura sa de către Senat şi de către

Tiberiu însuşi, care era stăpânit de ură contra iudeilor, şi bănuit fiind

chiar de acei a căror patimă şi dorinţă o împlinise, viaţa lui se transformă

în chinuri şi otravă. Salomeea şi Semida mă priveau cu frică; ele vedeau în

mine soţia prigonitorului şi o cursă pentru Domnul lor, pentru că ele

deveniseră urmaşele Sale, ale Aceluia care dăruise mamei pe fiica ei, iar

fiicei pe mama sa. Eu am văzut în locul blândeţii şi bunătăţii lor o

neîncredere, care le făcea să le tremure faţa când le priveam şi îndată am

încetat a le mai vizita.

În acest timp al singurătăţii mele m-am dedicat cercetării

neîntrerupte a unor învăţături morale ale lui Iisus, ce îmi fuseseră predate

de Salomeea şi păstrate cu sfinţenie de mine.

O, scumpă prietenă! Cât de neînsemnată şi deşartă este înţelepciunea

mai marilor noştri, în comparaţie cu învăţătura aceea, pe care numai singur

Dumnezeu a inspirat-o şi a împrăştiat-o pe Pământ! O! Cât de adânci sunt

aceste cuvinte înţelepte! Ce pace şi bunătate inspiră ele! Unica mea

mângâiere constă în a le citi şi reciti mereu.

După trecerea câtorva luni, Ponţiu a fost obligat să demisioneze din

postul care-i oferea atâta autoritate. Noi a trebuit să ne întoarcem în

Europa, peregrinând din oraş în oraş. El purta cu sine în toată împărăţia

greutatea umilirii şi întristării sale şi a chinurilor descurajării lui

sufleteşti. Eu am mers împreună cu el, dar cum era vieţuirea mea cu el?

Prietenia familială a vieţii conjugale nu mai este între noi; el vede în

persoana mea martorul viu al amintirii despre crima lui; eu, de asemenea, văd

în el chipul şi crucea plină de sângele Aceluia pe care el - nefericitul şi

nelegiuitul judecător - L-a osândit. Nu mai am îndrăzneala să-mi ridic ochii

ca să-l privesc în faţă. Sunetul cuvintelor lui, acel glas care a pronunţat

osânda, îmi străpunge şi răneşte inima. Iar când, după luarea mesei, îşi

spală mâinile, mi se pare că nu le înmoaie în apă curată, ci în acel sânge

cald, ale cărui urme nu se mai pot şterge.

Într-un timp, eu am vrut să-i vorbesc de pocăinţă şi de expierea

(compensarea) păcatului, dar îţi spun că niciodată nu voi uita privirea lui

sălbatică şi cuvintele lui pline de furie şi fără nădejde.

Nu peste mult timp, copilul meu muri în braţele mele, dar eu nu l-am

plâns. Fericitul! El a murit ca fericit, scăpând de blestemul care ne

urmăreşte, el a descărcat din spatele lui uriaşa povară a numelui tatălui

său. Nefericirea ne urmărea întruna, din cauză că în toate părţile existau

creştini; chiar aici, în această sălbatică patrie, unde noi ne rugăm a ni se

acorda ocrotirea, lângă valurile mării şi stâncile ciudate, chiar şi aici pot

auzi cu câtă indignare se pronunţă numele bărbatului meu! Cei care erau

trimişi să predice învăţăturile Lui Iisus au scris între îndrumările lor şi

cuvintele: "El a fost răstignit din ordinul lui Ponţiu Pilat". Grozav

blestem, care în toate veacurile va fi repetat.

Iartă Fulvio! Şi te rog să plângi şi tu, care mă doreşti. Să-ţi ajute

dreptul judecător Dumnezeu şi să-ţi dea, cât mai repede, toată fericirea pe

care noi o dorim una alteia.

Scuză-mă! Claudia

Dacă, după cum susţin unele documente, Pilat, pierzând încrederea în

mila iertătoare a lui Dumnezeu, s-ar fi sinucis, cum a făcut şi Iuda, soţia

sa a murit ca o creştină şi chiar a suferit mult, fiind prigonită pentru

credinţa ei în Hristos. Grecii o numără printre sfinţii lor, serbându-i

amintirea pe 24 decembrie.

Originalul acestei scrisori se află în bibliotecile Vaticanului de

unde, pe la 1643, a fost copiată şi trimisă episcopului Dionisie al

Constantinopololui, care a publicat-o. A fost apoi publicată în Bulgaria, în

1875.

Moartea lui Pilat

Un înşelător a adunat pe muntele Gazirim o mulţime, pentru a le arăta

vasele ascunse de însuşi Moise. Pilat, auzind de această adunare, care se

presupunea că este contra romanilor, folosi această ocazie pentru a se

răzbuna pe acei pe care îi ura de mainainte din cauza fărădelegilor lor. El

îi înconjură cu cavalerii săi, ordonînd ca să omoare pe capii lor, iar

mulţimea să o înprăstie cu lăncile, lovind apoi pe ori care îl va ajunge.

Sanmaritenii concetăţenii celor omorîţi s-au plîns înpotriva lui la

guvernatorul Siriei, Vitelia, fratele Cezarului cu acelaşi nume, fiincă cei

din Iudeia aparţineau de acea auturitate superioară. Pilat a fost găsit

vinovat de Vitelia. El a dat poruncă, ca Pilat să plece la Roma, spre a se

înfăţişa Cezarului Tiberiu. Acesta avea de asemenea ceva nemulţumiri din

cauza plîngerii făcute de Maria Magdalena, pentru procedeul nedrept de

condamnare a lui Iisus. Pilat nu s-a putut îndreptăţi în faţa lui Tiberiu

Cezar, din care cauză a fost internat în Galia, la anul 37 după Hristos. De

acolo la înaintat la Viena, unde s-a sinucis din cauza umilirii şi mustrării

de cuget.

Pasaj extras din Istoria lui Nichifor Kalist volumul 2 capitolul 10.